Despre complexe si frustrari

Va salut. Ati observat cum justifica oamenii atitudinea critica a cuiva ca fiind a unei persoane neaparat frustrate si complexate? Nu-ti place ceva, nu esti de acord cu ceva, nu se gandeste nimeni ca e chestiune de gust si opinie ci ca esti complexat si frustrat. Va jur ca eu nu sunt nici, nici. Daca nu am cava este doar pentru ca nu imi doresc suficient, sunt in plus si realista sa nu-mi doresc extravagante si-apoi, m-am invatat sa am grija ce vreau pentru ca nu intotdeauna mi-a placut ce credeam ca am neaparat nevoie sa obtin. Frustrari? Prin comparatie, nu sunt nici mai urata, nici mai lipsita, nici mai putin inteligenta decat media. Ma cunosc foarte bine pe mine insumi, viata imi decurge fix asa cum gandesc la acest moment ca am nevoie. Nu am talent sa scriu poezie cum as vrea dar sunt inteleapta sa accept asta, nu  traiesc acest minus ca o frustrare, imi ajunge sa citesc poezie.

Nu stiu inca sa scriu in limba engleza, dar sunt fericita ca citesc un roman in aceasta limba. ( Apropo, U.S.,La multi ani! de 4 Iulie. Daca ai vrea sa-mi lasi din cand in cand un comentariu la care sa-ti raspund in engleza, poate mi-as da si eu drumu’, cum se zice, as avea nevoie de un voluntar care sa ma invete cu rabdare limba.) Si tot asa. Nemultumirile mele n-ajung niciodata sa se dezvolte pana la stadiul de complex sau frustrare.
Mi-a foarte draga fotografia pe care o atasez astazi articolului, am facut-o la Barajul Vidraru, un loc in care sper sa mai ajung. Si daca n-o fi asa, n-am sa ma consider frustrata, nimic nu e intamplator.