Invatati, invatati si iar invatati !

Am tot boscorodit si-am luat peste picior materialele si postarile de pe unele bloguri care cochetau cu conceptul de dezvoltare personala dar uite, na !, pus la acatist probabil, mi-a venit si mie randul sa abordez un astfel de subiect.
Sa spunem ca te uiti la un film cu bataie si-ajungi, inevitabil, sa exclami enervat : „Hai, mai, da-o-n ma-sa de treaba… i-o dat cinci bucati cu ranga-n mufa si el tat in picioare ii ???”. Cam asta e reactia unui om obisnuit atunci cand se afla fata in fata cu o pelicula cu protagonisti gen Stallone si Schwarzenegger, Bruce Willis si misiunile imposibile ale lui Tom Cruise, Seagal si zero-zero-septarii, Tom si Jerry, Chip si Dale, s.a. Apai, dragii mei, cam da, perfect posibil si deosebit de credibil, dar numai pana la un punct, sa fie clar.
Ca numa’ ci n-o prestat „una mica” cu baietii in spatele blocului, nu stie cum iti urca valul de adrenalina dinspre oo spre creier de reusesti sa ramai biped chiar daca unii te sfatuiesc cu pumnii sa tragi un pui de somn. Ca, daca e-adevarata zicerea cum ca bataia-i rupta din rai, apai ma pot lauda ca am cam fost in vizita pe-acolo. Si uite-asa, ultima oara cand am exersat statu-n picioare, taaaare bine mi-o prins adrenalina de care pomeneam mai sus. Netavalit prin praful strazii, mama a reusit sa ma recunoasca, dupa haine. C-asa era pe vremea aia in Vaslui : cine dadea mai tare, lua fata si pleca cu ea. Asta-i si explicatia pentru care in acea perioada a vietii mele nu prea am bifat multe fatuci. Doar cateva si alea mai mult din categoria celor cu veleitati de mame ale ranitilor sau inclinatii spre domeniul voluntariatului in scopuri caritabile. Adica umpic mai uratele decat trofeele cu care se afisau invingatorii de profesie.
Acu’ nu-i vorba, „am luat” la viata mea cat pentru trei generatii dar si cand i-am prins pe cate unii singuri, le-am incarcat bateriile cat pentru 10 iepurasi Duracell.

De-mi ziceau prietenii care platisera bilet la spectacol si asistau pe margine : „Da-o, ma, in ma-sa, nu mai da asa in el ca tu esti premiant, maaaai…” Fiindca aici vroiam s-ajung : cartea te scoate din belele in absolut toate situatiile. Ca venea cate-o mama la scoala cu nasu-n batista, miorlaind la cel mai bun diriginte care a existat ever : „Domnuuu’… Da’ X (adica io) mi-o batut ficioru, bre …” Si Blandul Ben (c-asa era poreclit domnul diriginte) o lua pe dupa umeri, deschidea catalogul si-i spunea : „Asta, doamna ? … Ia uitati-va aici … 10 pe linie. Sunteti sigura ca asta ? Si daca da, credeti ca el o inceput ?”
Si uite-asa, ajung si la un al doilea talc al acestor amintiri din copilarie. Se stie ca, la nivel ideologic – cum ar spune nea Nelu Iliescu, sa te pui cu prostul este o intreprindere sortita esecului. Te umpli de nervi fara sa reusesti sa il convingi de adevarul si valoarea judecatii tale. Ca, de !, cel mai destept cedeaza, amintindu-si ca nu-i bine sa te pui cu prostul, ca are mintea odihnita. Si-atunci e indicat sa-ti iei cu-o mana coronita de pe cap, s-o asezi jos in iarba, sa pui peste ea diploma de premiant si sa-i arzi tolomacului o sfanta mama de bataie cat sa te tina minte vreo doua-trei semestre. Numai ca pentru asta mai trebuie din cand in cand sa pui laptopu-n cui si sa iesi la un baschet, o bicicleta, un skate, ceva, cat sa pui ceva carnita rosie pe tine.
Si fiindca mi-au mai ramas 5 minute din ora, va mai zic una, calda, de aseara – invatati-o si pe asta ca va ascult si din ea !  : desi podiumul de premiere are trei trepte, doar una conteaza cu adevarat – cea mai de sus. Singura de valoare certa. Locul II e locul primului ratat !