Va salut. Voi scrie azi cateva cuvinte despre cat de usor ne inselam si cat de nedrepti putem fi, fara sa realizam ca suntem.
Putem discrimina judecand o persoana dupa aparente?
Eu am invatat sa nu cred ceea ce vad, sa ma indoiesc chiar si atunci cand chestiunea mi se pare limpede si evidenta. Nu e vorba de suspiciune, nici vorba, ci de modestie: nu sunt asa inteleapta sa judec fara gres o situatie, un om, doar din vazute. Urasc trufia celor care comenteaza atotcunoscatori faptele si deciziile mele, care (ma) stiu ei mai bine decat mine, ma feresc sa cad in acelasi pacat, prefer indoiala.
Asteptand in statie masina, cautam cu sotul meu din ochi potentiali voluntari sa ne ajute sa urcam in autobuzul fara rampa de acces pentru cei in scaun rulant. Ne bucuram daca vedeam zdrahoni sau tineri, pe cei de etnie roma nu-i luam in calcul, ii banuiam detasati de orice interes in ce ne priveste si-n ce priveste orice fapta buna. Nu luam in calcul nici femeile, si cu atat mai putin pe babutele care mergeau cu papornita la piata. Oamenii strazii nu-mi inspirau nici ei incredere. Mi-e jena sa va fac aceste marturisiri si nu, atata vreme cat prin repetitia acestor lectii de viata eu am invatat in timp sa judec totul cu rezerva ideii ca nimic nu este ceea ce pare. Cand sosea masina, cei zdraveni se grabeau sa urce sa-si ocupe locuri pentru ca apoi, de pe scaune, sa priveasca “spectacolul”: o femeie (eu) si o persoana defavorizata de soarta sau de varsta, chinuindu-se  sa urce in autobuz un barbat egal lor, doar imobilizat in scaun rulant.

Am fost ajutati cu preponderenta de batrane, de romi, de oameni ai strazii, de femei slabute si lipsite de forta. Nu numai, nu, dar vreau sa subliniez bucuria uneori si socul alteori pe care le traiam de fiecare data cand vedeam in cine poate zacea Omenia si cui ii lipsea.
La intrarea in manastirea Cozia se afla o panta inaccesibila pentru cei in scaun rulant. Oameni cu stare, aparent sanatosi tun, aparent in putere, ce sa zic, insotiti de doamne in tinute pretentioase, treceau pe langa mine si sotul meu evitandu-ne in cel mai bun caz, daca nu ne si priveau cu superioritate. Credeti ca ne-a ajutat cineva cuprins de spiritul crestin care-i indemnase sa viziteze manastirea? Stiti cine ne-a dat si acolo o mana de ajutor? O femeie roma care cersea la intrare, cu un bebel in brate si vreo doi copilasi prinsi de fusta ei.
Asadar, sa nu persistam in convingerea noastra infumurata ca stim noi bine cine si cum este. Nu stim (mai) nimic.
Le multumesc pe aceasta cale celor care ne-au ajutat de-a lungul timpului. Tuturor.